Jurnal de călătorie

LIFE IS EITHER A GREAT ADVENTURE OR NOTHING!

            Un nou sezon, o vară plină de necunoscut, noi provocări, emoție și trăiri intense – câteva cuvinte care pot descrie perfect experiența Work and Travel pe pământul american.

Pornit la drum plin de entuziasm și curaj, D. așterne pe foaie primele cuvinte, relatând  începuturile aventurii sale.

 

Jurnal de Călătorie – Drumul cel de toate zilele

“ Ziua 1: 18 iunie 2017, duminică- Trenul cel de toate călatoriile

21 de primăveri, 10.000 de kilometri în aer, 8 ore scăzute pe ceas şi pământul american sub picioare – cam aceasta îmi este deviza înainte de a pleca spre America. În această experiență voi fi plecat cu incă 4 prieteni, dintre care unul îmi este frate-subaltern din punct de vedere ierarhic al vârstei. Cu toate acestea, majoritatea faptelor vor fi legate de o exprimare singulară, întrucât este relatată experiența trăită de mine. Va fi un drum lung şi cu aşteptări, de asemenea lungi şi ele. 8 ore cu trenul, aşteptare de 9 ore, 2 ore cu avionul, aşteptare de 3 ore, urmată de 12 ore cu avionul. Simplu, nu? Dar, mai urmează o “mică-aşteptare” de 12 ore şi un drum cu autobuzul american care va ține tot jumătate de zi. Răbarea – un cuvânt ce nu îmi este caracteristic deloc, trebuie să fie starea care să mă însoțească spre călătorie.
Plec doar 4 luni, dar parcă ceva sufletesc mă apăsa mai greu decât un trăgaci. Dependența şi necunoaşterea lipsei familiei, de asta este reprezentat trăgaciul. Ora 16.50 indică momentul în care trenul a luat calea căii ferate şi avea ca destinație finală Bucureștiul. Un drum arhicunoscut, mai exact modul: căldură pe parcursul zilei, aglomerație între anumite stații, răcoare spre sfârşit, întârziere de 2 ore – însă am plecat să fim acolo cu 9 ore înainte de a decola avionul – dar aceaşi controlori cu întreținerea bună-stării.

Ziua 2: 19 iunie 2017, luni- Eu şi avionul

Ajunşi cu 2 ore întârziere în Gara de Nord, aflându-ne în ziua 2, ascultăm tertipurile taximetriştilor, ce se aruncă asupra provincialilor asemenea rechinului asupra prăzii; alegem unul şi mergem spre aeroport. Un drum pe cât de scurt kilometric, pe atât de invers proporțional ca durată.
Ajunşi la aeroport, nerăbdarea se citea pe fața tuturor, nu doar pe a mea. 7 ore de aşteptare, apoi plecarea spre prima escală, Paris.
După realizarea unor fapte strict administrative şi trecerea unui sfert din cadranul zilei, ce mă desparte de avion este un rând gigantic la poarta 29 – dar asta cred doar eu. După epuizarea rândului, alte controlale şi fapte, de data aceasta strict de securitate, se interpun între mine si primul zbor cu avionul. Se termină şi acestea şi ce să cred? Sunt nevoie să apelez la fireasca exclamație: “Doar mie mi se putea întâmpla aşa ceva!”. Primul meu avion are întârziere.
Se termină întârzierea şi, spre culoarul ce mă duce către avion, îmi doresc doar să nu ajung asemenea cunoscutului Ion să fac gestul teluric.
O decolare, ce a manifestat acel sentiment ce nu poate fi exprimat, a dat startul unei călătorii, care, dacă nu era privită pe geam, ai fi putut spune în multe momente că este una feroviară. Un echipaj perfecționist şi atent la nevoile călătorilor, condus de un căpitan experimentat, este posibil, şi sigur, să fi fost ceea ce mi-a atras atenția pe parcursul zborului.
Odată ajunşi în Paris şi cu o întârziere de o oră nu aveam altceva de făcut în afară de a ne pregăti de zborul spre America. Nu a fost nevoie să fiu replica lui Ion, ceea ce m-a bucurat.
După reluarea tuturor formalităților de pe aeroportul inițial, m-am regăsit ajuns într-un avion mult mai mare şi cu un echipaj care este tot perfecționist. Aceeaşi decolare plăcută mi-a deschis drumul zborului de 12 ore. Un zbor ce mi-a pus de multe ori răbdarea la încercare, iar cititul mi-a fost singurul aliat spre depășirea zborului.
11.30 ore mai târziu de la decolare căpitanul anunță aterizarea pe aeroportul American si totodată contactul nostru cu America. “Punându-l în bagajul de mână” pe Gabriel García Marquez, cu un aer încrezător, cobor din avion şi fac cunoștință cu totul american.
Cu o diferență de 8 ore afişată pe telefon față de ceasul de la mână am parte de cea mai lungă zi din viața mea. O zi de 32 de ore. După încheierea ciclului formalităților România-America mai urmează o aşteptare de 12 ore. Nedormit de 30 de ore, ajung să mă odihnesc în sala de aşteptare a aeroportului St. Pauli din Minneapolis.

Ziua 3: 20 iunie 2017, marți – 9 ore cu minus

Trăind după ceasul american, ora 4 îmi indică faptul că trebuie să ne pregătim spre locul de unde luăm autobuzul către destinația noastră finală, South Dakota, Custer.
Luând un taxi, mintea mea face repede o paralelă: mentalitate taximetrist american- mentalitate taximetrist român, aceea că nația noastră este una uşor canibalizată. Însă, spre ruşinerea mea, a fost întoarsă spre american. Oferindu-i suma indicată de taximetru, 43$, acesta se uită urât la mine şi spune: “Tips? No tips?”.
Nu trec 30 de secunde de la acest incident şi spre noi se îndreaptă un american care ne spune că ne aflăm într-o zonă periculoasă, mai periculoasă decât Bronx, Boston sau Manhattan, în care lumea este cu pistolul la curea. Arătând către un altul de-al său, american, care țipa la telefon, a continuat spunând el că în curând va începe un foc de arme şi pentru 10$ ne va duce într-un loc sigur.
Şocați de cele întâmplate, în nici 3 minute pe ceas -3 minute indiferent că eşti în România sau în America- şi scăpând de către “americanul protector” doar prin 2 banconete de-ale lui Lincoln, meditez asupra lor şi mă întreb:”Oare aici am vrut să ajung? Oare asta e fața Americii? Oare voi fi mai peren decât cele 110 zile?”.
Trecut timpul rămas până la aşteptarea autobuzului, la plecare am o altă palmă oferită de către America: şoferul este o ea. Gândul că urmează alte 12 ore de mers cu un vehicul era prea asupritor pentru a mai putea să ofer atenție ideii că o doamnă conduce un autobuz de 55 de persoane.
Un drum de 12 ore cu popasuri de 15-20 de minute, cu schimbarea unui autobuz în Sioux Falls şi cu gustul multor mâncăruri americane; cam aşa poate fi descrisă această călătorie. O călătorie în care am parcurs numărul de kilometri de autostradă pe care România nu-i va avea în 100 de ani, acesta fiind un număr influențat de patriotism, din păcate.
O călătorie plină de culoare verde oferită de peisajul câmpiilor, albastru oferit de cer şi uneori alte pete de culoare din pricina clădirilor. Da, plină de verde! Surprinzător de crezut, nu? Şi mai surprinzător de văzut de către mine! Atât de mult verde încât mă simțeam ca stau pe loc.
Trecute 12 ore, iar cadranul ceasului a mai pierdut o oră, ajungând la o diferență de 9 ore, am ajuns în Rapid City, penultima noastră destinație. Aici am fost preluați de către angajator ce ne-a dus în locul mult aşteptat de noi, South Dakota, Custer.
Drumul Rapid City-Custer, deşi a ținut puțin peste o oră a fost cel mai plăcut: un drum plin cu tablouri parcă pictate de Gogh, cu un superb munte Rushmore, a cărei culmi a fost tributul adus celor “4 părinți fondatori ai Americii” şi foarte multe spirale, asemenea Transfăgărăşanului.
Odată ajunşi la locul care ne va adăposti timp de 4 luni, frumsețea, redată de simplitate, ne cuprinde pe toți.
Din basmele pe care mi le citea mama pe când eram de 5-6 anişori, ştiam că cifra 3 este una a binelui, însă pentru mine au fost 3 zile pline de răbdare întinsă până la maxim, după care întinsă la un alt maxim, care ar fi avut un alt maxim.
America, sunt aici! Mai sunt 107!”

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s